Astăzi este ultima zi în care trebuie implementat Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă. Din păcate, deşi în ultima lună motoarele au fost turate la maximum, am avut parte de inaugurări la limită, de mii de facturi împinse în circuitul de decontare, rămânem cu o întrebare de aproape nouă miliarde de euro la care întreaga clasă politică de la Bucureşti ar trebui obligată să răspundă: cum a fost posibil ca un program pornit în 2021 de la aproximativ 29,2 miliarde de euro să ajungă, după renegocieri succesive, la puţin peste 20 de miliarde? Răspunsul nu încape în formula comodă potrivit căreia România „a renunţat la nişte împrumuturi”. O parte a reducerii are într-adevăr explicaţii tehnice şi financiare, dar alte miliarde au fost scoase din PNRR pentru că guvernele, ministerele, partidele şi majorităţile parlamentare de la Bucureşti nu au fost capabile sau nu au vrut să facă reformele asumate, să pregătească proiectele la timp, să organizeze licitaţiile, să depolitizeze companiile de stat şi să renunţe la privilegiile pe care le promiseseră solemn Bruxelles-ului în schimbul banilor europeni.
La 31 august 2026, imaginea Planului Naţional de Redresare şi Rezilienţă este departe de triumful administrativ pe care încearcă să-l proiecteze autorităţile, dar şi de dezastrul absolut descris de cei care văd numai întârzierile. România a construit autostrăzi, a modernizat porţiuni de cale ferată, a renovat clădiri, a cumpărat echipamente şi a pornit proiecte publice care, fără presiunea banilor europeni, probabil ar fi rămas ani întregi în sertare. În acelaşi timp, a tăiat obiective, a redus ţinte, a eliminat investiţii, a mutat şantiere pe bugetul de stat şi a transformat promisiunea unei modernizări accelerate într-o cursă disperată pentru salvarea a ceea ce mai poate fi salvat.
PNRR-ul aprobat în 2021 valora aproximativ 29,2 miliarde de euro, dintre care aproape 14,2…
