La 10 octombrie 1926, în sala „Amicitia” a clădirii de pe str. Ioan Zalomit din Bucureşti, care astăzi găzduieşte Centrul Cultural Petofi Sandor, a avut loc congresul în care Partidul Ţărănesc condus de Ion Mihalache a ratificat fuziunea cu Partidul Naţional Român condus de Iuliu Maniu. Aşa s-a născut Partidul Naţional Ţărănesc.
Partidul nou creat a câştigat „la scor” alegerile următoare şi a guvernat între 10 noiembrie 1928 şi 13 ianuarie 1933.
Până în anul 1938, când s-a instaurat dictatura regală, urmată de cea antonesciană, PNŢ a fost în opoziţie.
A revenit în viaţa politică în august 1944 şi a câştigat de facto alegerile de la 19 noiembrie 1946, dar pentru comunişti nu a contat cum votează oamenii, ci cine numără voturile, aşa că au inversat rezultatele.
La 29 iulie 1947 comuniştii au scos PNŢ în afara legii.
În decembrie 1989, imediat după eliminarea lui Ceauşescu, Partidul a fost reînfiinţat de către supravieţuitorii închisorilor comuniste, în frunte cu Corneliu Coposu, iar la 8 ianuarie 1990 a fost primul partid înregistrat în Registrul Partidelor. În pas cu vremurile, partidul şi-a adecvat denumirea la doctrină şi a adăugat atributele Creştin Democrat.
Până în anul 1996, PNŢCD a fost principala forţă a opoziţiei la criptocomunismul FSN/FDSN/PDSR şi al aliaţilor săi. La alegerile din noiembrie, PNŢCD a participat ca lider al Convenţiei Democrate din România, care a câştigat o majoritate relativă în parlament. Din cele 31 de procente al CDR, PNŢCD a avut 20. Suficient ca să dea primul ministru, dar insuficient ca să-şi impună esenţialul programului politic într-o coaliţie pestriţă, alături de PNL, PSDR, PER, PD, UDMR.
Ca şi pe timpul guvernării din perioada marii crize din anii 1929-1933, circumstanţele economico-financiare ale României au fost dintre cele mai grele: din cauza politicilor catastrofale ale guvernului Văcăroiu (1992-1996), Fondul Monetar…
