În perioada regimului Nicolae Ceaușescu, România a dezvoltat un sistem energetic de mari dimensiuni, bazat pe termocentrale, hidrocentrale și proiecte nucleare ambițioase. În 1989, ultimul an al comunismului, producția internă de energie electrică ajunsese la aproximativ 75,85 miliarde kWh, de aproape 35 de ori mai mult decât în 1950. Cu toate acestea, milioane de români se confruntau cu pene de curent, restricții la consum, iluminat redus și programe limitate de furnizare a energiei electrice.
Paradoxul unei țări care producea zeci de miliarde de kilowați-oră, dar nu putea asigura alimentarea normală a populației, are explicații în industrializarea forțată, consumul uriaș al combinatelor, funcționarea deficitară a centralelor și deciziile politice ale conducerii comuniste. În plus, o parte dintre proiectele energetice anunțate de Nicolae Ceaușescu nu au mai fost realizate.
Câtă energie electrică producea România în timpul regimului Ceaușescu
În perioada comunistă, dezvoltarea capacităților de producție a energiei electrice a reprezentat una dintre prioritățile investițiilor de stat. Au fost construite termocentrale, hidrocentrale și rețele de transport și distribuție, iar industria energetică s-a extins considerabil.
Potrivit volumului „Istoria tehnicii și a industriei românești”, publicat de Editura Academiei Române în 2020, producția de energie electrică a evoluat astfel:
• 1950 – 2,113 miliarde kWh;
• 1960 – 7,65 miliarde kWh;
• 1970 – 35,09 miliarde kWh;
• 1980 – aproximativ 67,5 miliarde kWh;
• 1989 – aproximativ 75,85 miliarde kWh.
Prin urmare, în mai puțin de patru decenii, producția de electricitate a României crescuse de aproximativ 35 de ori.
În 1989, cea mai mare parte a energiei provenea din termocentrale și centrale de termoficare, care asigurau aproximativ 83,3% din producție. Hidrocentralele contribuiau cu 16,6%.
Mai exact, termocentralele au produs 63,223 miliarde kWh, din care:
• 28,860 miliarde kWh proveneau din gaze naturale;
• 24,402 miliarde kWh erau obținute din cărbune;
• 8,506 miliarde kWh proveneau din păcură și motorină;
• 1,455 miliarde kWh erau produse folosind alți combustibili.
Hidrocentralele au furnizat alte 12,628 miliarde kWh.
Aceste date arată că sistemul energetic comunist era dependent în principal de termocentrale, în timp ce hidroenergia avea o contribuție importantă, dar mai redusă.
Totuși, producția anuală nu însemna că energia putea fi furnizată fără întreruperi, în orice moment și în toate regiunile țării. Un sistem energetic poate înregistra o producție mare pe parcursul unui an, dar poate întâmpina dificultăți în perioadele de consum maxim.
Industria consuma de aproape 13 ori mai mult curent decât populația
Una dintre principalele explicații pentru lipsa energiei electrice în locuințe era repartizarea disproporționată a consumului.
Industrializarea accelerată din perioada comunistă presupusese construirea unor mari combinate, uzine și platforme industriale, care aveau nevoie de cantități foarte mari de electricitate.
Datele Băncii Mondiale, reproduse într-un tabel din raportul Fondului Monetar Internațional „Romania: Recent Economic Developments”, arată că industria consuma 43,7 miliarde kWh în 1980, iar în 1989 ajunsese la 55,6 miliarde kWh.
În schimb, consumul rezidențial, reprezentat de energia utilizată în gospodării, era de numai 4,3 miliarde kWh în 1989. Astfel, industria consuma de aproape 13 ori mai mult curent decât populația.
Gospodăriile reprezentau aproximativ 6% din consumul net de energie electrică al României în ultimul an al regimului comunist.
Prioritatea conducerii era menținerea în funcțiune a combinatelor și atingerea obiectivelor de producție industrială. Reducerea activității marilor consumatori era o soluție greu acceptată de regim, astfel că o parte importantă a restricțiilor a fost suportată de populație.
În ianuarie 1985, Nicolae Ceaușescu a convocat o ședință a Comitetului Politic Executiv la Predeal, în urma căreia a decis reducerea cu 50% a consumului casnic de energie electrică.
Măsurile au vizat și alte categorii de consum din afara industriei grele. Potrivit documentelor și stenogramelor analizate de Europa Liberă, restricțiile au afectat iluminatul public, magazinele, școlile și instituțiile.
Tot atunci, Ceaușescu a cerut ca populația să beneficieze de energie electrică, gaze, apă caldă și căldură numai în anumite intervale orare.
Consecințele s-au resimțit direct în viața de zi cu zi. Oamenii au ajuns să gătească, să citească și să învețe în condiții dificile, în timp ce iluminatul stradal era redus, iar furnizarea utilităților era limitată.
Centralele nu funcționau la capacitate maximă. De ce nu putea România să producă suficient
O altă problemă importantă era diferența dintre puterea instalată a centralelor și capacitatea efectiv disponibilă pentru producție.
Existența unor termocentrale cu o putere instalată ridicată nu garanta funcționarea lor permanentă. Producția depindea de disponibilitatea combustibilului, starea echipamentelor, resursele de apă și condițiile tehnice.
În România anilor ’80, toate aceste elemente deveniseră vulnerabilități ale sistemului energetic.
Potrivit studiului despre România publicat în seria „Country Studies” a Bibliotecii Congresului SUA, calitatea lignitului utilizat în termocentrale se deteriorase. Combustibilul de slabă calitate afecta instalațiile și provoca opriri frecvente.
Situația era deosebit de dificilă la începutul sezonului de vârf al consumului din iarna 1988-1989, când numai 45-50% din puterea instalată totală a centralelor era disponibilă pentru producție.
Cu alte cuvinte, România dispunea pe hârtie de capacități energetice importante, însă o parte considerabilă a acestora nu putea fi utilizată în condiții normale.
Nici hidrocentralele nu puteau compensa permanent deficitul. Producția acestora depindea de debitul râurilor și de nivelul apei din lacurile de acumulare, fiind vulnerabilă în perioadele secetoase sau în timpul iernilor foarte reci.
O analiză publicată de Europa Liberă în noiembrie 2025 evidențiază cercul vicios în care ajunsese sistemul energetic: termocentralele aveau nevoie de suficient cărbune și de combustibil de calitate, în timp ce hidrocentralele depindeau de resursele de apă disponibile.
În loc să reducă semnificativ consumul marilor platforme industriale sau să accepte sprijinul sistemelor energetice din statele vecine, conducerea comunistă a insistat asupra economisirii energiei la nivelul populației.
România importa energie electrică, deși producea zeci de miliarde de kWh
Un alt aspect care contrazice imaginea unei Românii complet independente energetic este reprezentat de importurile de electricitate.
Potrivit tabelului Băncii Mondiale privind balanța energetică a României, preluat de Fondul Monetar Internațional, în 1989 producția internă a fost de aproximativ 75,8 miliarde kWh, în timp ce importurile au ajuns la 7,8 miliarde kWh.
În total, resursele disponibile au însumat aproximativ 83,6 miliarde kWh.
După scăderea pierderilor din sistem, consumul net a fost de aproximativ 71,4 miliarde kWh. Din această cantitate, industria a utilizat 55,6 miliarde kWh, iar gospodăriile aproximativ 4,3 miliarde kWh.
Importurile de electricitate au crescut considerabil în anii ’80. Dacă în 1980 România importa aproximativ 0,5 miliarde kWh, în 1985 cantitatea ajunsese la 3,3 miliarde kWh, iar în 1989 la 7,8 miliarde kWh.
Europa Liberă a documentat și o decizie politică importantă luată de Nicolae Ceaușescu. La 3 februarie 1981, din ordinul acestuia, Sistemul Energetic Național a fost decuplat de la sistemul energetic interconectat al fostelor țări socialiste din Europa Centrală și de Est.
Potrivit investigației, România a funcționat în regim de avarie până la 13 martie 1990. Izolarea energetică a redus posibilitatea compensării rapide a deficitelor interne prin interconectarea cu statele vecine.
La 17 octombrie 1985, situația devenise atât de gravă încât în unitățile Sistemului Energetic Național a fost instituit regimul militarizat și starea de necesitate.
Astfel, deși producția internă era considerabilă, România avea nevoie și de importuri pentru a-și susține consumul, iar sistemul nu dispunea de suficientă flexibilitate pentru a asigura alimentarea permanentă a economiei și populației.
Planul nuclear al lui Ceaușescu: cinci reactoare la Cernavodă și alte centrale atomice
Nicolae Ceaușescu nu își baza strategia energetică doar pe termocentrale și hidrocentrale. Regimul avea planuri ambițioase pentru dezvoltarea energiei nucleare, considerată o soluție importantă pentru reducerea dependenței de combustibilii fosili.
Cel mai important proiect era Centrala Nucleară de la Cernavodă, unde se intenționa construirea a cinci reactoare folosind tehnologia canadiană CANDU, bazată pe utilizarea uraniului natural și a apei grele.
Potrivit Radio România Internațional, proiectul a fost pregătit la începutul anilor ’80. Lucrările la primul reactor au început în 1982, cele la al doilea în 1983, iar pentru celelalte trei unități au fost demarate lucrări în anii următori.
Dacă toate cele cinci reactoare ar fi fost finalizate și puse în funcțiune, România ar fi dispus de o capacitate nucleară importantă, care ar fi contribuit substanțial la alimentarea economiei.
Realitatea a fost însă diferită. Primul reactor de la Cernavodă a intrat în funcțiune abia în 1996, după căderea regimului comunist, iar al doilea a devenit operațional în 2007. Celelalte trei unități nu au fost finalizate în perioada respectivă.
Planurile nucleare ale lui Ceaușescu nu se limitau însă la Cernavodă.
Potrivit studiului „Romania: A Country Study”, publicat de Biblioteca Congresului SUA, autoritățile analizau și alte proiecte. Printre acestea se numărau o centrală la Victoria-Brașov, un proiect în zona Moldova, cu trei reactoare de câte 1.000 MW, și o centrală la Piatra Neamț, pentru care lucrările pregătitoare au început în 1986.
În 1985, conducerea comunistă estima că energia nucleară ar putea asigura aproximativ 20% din producția de electricitate a țării până în 1990, printr-o capacitate instalată de circa 4.500 MW.
Obiectivele pe termen lung erau și mai ambițioase. Documentele americane menționau intenția de a construi 16 centrale nucleare până în anul 2000.
Acestea au rămas însă proiecte și obiective de planificare, nu capacități efectiv realizate. Criza economică, dificultățile financiare și întârzierile tehnice au împiedicat materializarea celei mai mari părți a programului.
Termocentralele din Oltenia, Porțile de Fier și marile amenajări hidroenergetice
Energia nucleară reprezenta doar o componentă a strategiei comuniste. Regimul urmărea să valorifice cât mai mult resursele interne, în special cărbunele, gazele naturale și potențialul hidroenergetic.
În domeniul producerii energiei termoelectrice, au fost dezvoltate capacități importante în Oltenia, în special în zonele Rovinari și Turceni. Construirea centralelor în apropierea zăcămintelor de lignit urmărea reducerea costurilor și a dificultăților legate de transportul combustibilului.
Maxim Berghianu, fost președinte al Comitetului de Stat al Planificării, explica într-un interviu acordat Centrului de Istorie Orală al Radio România că strategia urmărea amplasarea centralelor în apropierea zonelor cu resurse de cărbune, pentru a permite utilizarea unor cantități mari de combustibil.
În paralel, au fost dezvoltate importante amenajări hidroenergetice.
Unul dintre cele mai mari proiecte a fost Porțile de Fier I, realizat în colaborare cu Iugoslavia în perioada 1964-1972. Ulterior, a fost construită și hidrocentrala Porțile de Fier II, tot în parteneriat cu partea iugoslavă, aceasta intrând în exploatare în anii ’80.
Investiții importante au fost realizate și pe râurile Argeș, Olt, Bistrița, Lotru și Râul Mare, precum și pe alte cursuri de apă.
Potrivit studiului Bibliotecii Congresului SUA, între 1965 și 1985 au fost construite aproximativ 100 de hidrocentrale, iar capacitatea hidroenergetică instalată a ajuns la 4.421 MW.
La rândul său, volumul Academiei Române consemnează că până în 1990 fuseseră puși în funcțiune aproximativ 6.600 MW în cadrul programului hidroenergetic, cifră care include capacitățile realizate în etapele ulterioare și alte categorii de amenajări.
Planurile depășeau însă realizările efective. În domeniul microhidrocentralelor fusese analizat un program care prevedea dezvoltarea unei capacități de aproximativ 3.000 MW, dar până în 1989 fuseseră realizați numai aproximativ 600 MW.
Totodată, pentru perioada 1986-1990, planurile energetice includeau începerea lucrărilor la aproximativ 240 de instalații de energie neconvențională. Dintre acestea, 125 urmau să fie instalații solare, iar 70 să utilizeze gaz metan.
Independența energetică până în 1990, un obiectiv care nu a fost atins
Unul dintre obiectivele centrale ale politicii energetice din anii ’80 era obținerea independenței energetice până în 1990.
Nicolae Ceaușescu urmărea reducerea dependenței de importurile de petrol și gaze și înlocuirea unei părți importante a acestor resurse cu producția internă de cărbune, energie hidro și energie nucleară.
Obiectivul nu a fost însă îndeplinit.
Studiul Bibliotecii Congresului SUA arată că programul de independență energetică a eșuat, iar evoluțiile de la sfârșitul anilor ’80 indicau chiar o dependență tot mai mare de importurile de combustibili și electricitate, în special din Uniunea Sovietică.
După prăbușirea regimului comunist, România a continuat să utilizeze o mare parte din infrastructura energetică dezvoltată în acea perioadă. Hidrocentralele, termocentralele și rețelele de transport au rămas componente importante ale sistemului energetic național, deși unele capacități au fost ulterior modernizate, închise sau înlocuite.
Centrala Nucleară de la Cernavodă a devenit, în cele din urmă, una dintre cele mai importante surse de energie ale țării, însă numai două dintre cele cinci reactoare planificate inițial au ajuns să funcționeze.
De ce stăteau românii în întuneric, deși România producea atât de multă energie
România lui Nicolae Ceaușescu nu ducea lipsă de capacități de producție și nici de proiecte energetice ambițioase. Dimpotrivă, în perioada comunistă a fost construit un sistem energetic extins, cu termocentrale de mari dimensiuni, hidrocentrale și un program nuclear care viza dezvoltarea a numeroase unități.
Problema era că industrializarea forțată depășise posibilitățile reale ale economiei. Marile combinate consumau cantități uriașe de electricitate, o parte dintre centrale nu puteau funcționa la capacitatea proiectată, iar izolarea sistemului energetic limita posibilitatea de a compensa rapid deficitele prin importuri.
În aceste condiții, conducerea comunistă a ales să transfere o mare parte din povara crizei asupra populației, prin restricții la electricitate, gaze, apă caldă și căldură.
Deși producția de energie crescuse spectaculos față de anii ’50, românii nu au beneficiat de o alimentare sigură și normală. În loc să se transforme într-un avantaj pentru populație, dezvoltarea sistemului energetic a fost însoțită, în ultimii ani ai comunismului, de restricții severe și de o criză care a afectat viața de zi cu zi a milioane de oameni.

