Un experiment desfășurat în Statele Unite timp de 13 ani, pe mai mult de 500 de pui, a încercat să răspundă uneia dintre cele mai vechi întrebări legate de câini: există o rasă mai inteligentă decât toate celelalte?
La sfârșitul anilor 1940, în statul american Maine, cercetătorii au construit o unitate care avea să fie cunoscută drept „Școala pentru Câini”. Obiectivul inițial era unul ambițios: obținerea, prin reproducere selectivă, a unui „super-câine”, cu o inteligență ieșită din comun, potrivit stiripesurse.ro.
În proiect au fost incluși peste 500 de pui din rase precum cocker spaniel, beagle, ciobănesc de Shetland, basenji și fox terrier cu păr sârmos. Dezvoltarea animalelor a fost urmărită în detaliu încă de la naștere, iar începând de la vârsta de cinci săptămâni, puii au fost supuși unor teste care evaluau inteligența, dominanța, reactivitatea emoțională și capacitatea de dresaj.
Cercetătorii au vrut să afle dacă există rase mai inteligente
Oamenii de știință au urmărit să stabilească dacă anumite rase au o inteligență superioară, dacă există diferențe clare de personalitate și cât de mult influențează genetica dezvoltarea comportamentală a unui câine.
Una dintre întrebările centrale ale proiectului era dacă reproducerea selectivă ar putea duce la apariția unui exemplar cu abilități excepționale.
Studiul a primit o finanțare de 632.000 de dolari, sumă care ar echivala în prezent cu aproape 9 milioane de dolari, într-o perioadă în care Statele Unite investeau masiv în cercetare.
În spatele proiectului se afla și interesul unor cercetători pentru teoriile genetice ale vremii. Alan Gregg, director în cadrul Rockefeller Foundation, considera că anumite trăsături comportamentale și inteligența puteau fi explicate în mare măsură prin ereditate și a fost dispus să finanțeze ideea creării unui „super-câine”.
Nicio rasă nu a fost cea mai bună la toate testele
Câinii au fost supuși unor numeroase probe de inteligență și capacitate de învățare. Printre acestea s-au numărat labirinturi în care animalele trebuiau să găsească hrană, dar și sarcini repetate, concepute pentru a arăta dacă performanța lor se îmbunătățește în timp.
Rezultatele au arătat că unele rase obțineau rezultate mai bune la anumite probe, însă nicio rasă nu s-a remarcat constant la toate testele.
Cercetătorii au ajuns astfel la concluzia că nu se poate afirma că o anumită rasă de câini este, în general, „mai inteligentă” decât alta.
Au fost observate și diferențe importante de temperament. Fox terrierii au manifestat, de exemplu, o predispoziție mai mare către comportamente agresive. Cercetătorii au constatat însă că mediul și contextul aveau un rol important.
„Aceeași rasă putea fi temătoare într-o situație și încrezătoare în alta”, scriau John Paul Scott și John Fuller în 1965.
În cazul câinilor basenji, cercetătorii au observat că aceștia manifestau teamă în situații necunoscute, dar nu și în prezența altor câini.
Experimentul a infirmat ideea unui „super-câine”
Pe măsură ce rezultatele au fost analizate, acestea au ajuns să contrazică obiectivul inițial al studiului. Scott și Fuller au considerat că datele obținute nu susțineau teoriile potrivit cărora reproducerea selectivă ar putea produce un „super-câine”.
Cercetătorii au argumentat că, într-o specie socială, diferitele trăsături sunt distribuite între indivizi, iar această diversitate are o funcție importantă.
Curajul unui individ poate ajuta grupul să îndepărteze un pericol, în timp ce timiditatea altuia îl poate determina să observe mai rapid primele semnale de alarmă. Prin urmare, un grup funcțional are nevoie de mai multe tipuri de personalitate.
„Super-omul nu trebuie căutat într-un singur individ, ci într-o societate umană bine dezvoltată”, au concluzionat Scott și Fuller.
Primele săptămâni de viață, esențiale pentru socializare
Pe măsură ce experimentul a continuat, cercetătorii au devenit tot mai interesați de modul în care experiențele din primele săptămâni de viață influențează dezvoltarea câinilor.
Ei au identificat o perioadă critică pentru socializare, cuprinsă între patru și 12 săptămâni. Dacă un pui crescut în izolare intra în contact cu un om sau cu un alt câine în această perioadă, el putea fi socializat în mod normal.
În schimb, dacă animalul nu reușea să formeze legături în acest interval, consecințele puteau fi severe.
„Dacă nu îi lași să formeze atașamente în acea perioadă, nu vei obține niciodată un câine cu adevărat satisfăcător. Fără niciun contact cu oamenii, până la vârsta de 14 sau 15 săptămâni deveneau asemenea unor mici animale sălbatice”, declara Scott în 1986.
De ce a fost oprit experimentul
În jurul anului 1958, proiectul a început să fie oprit treptat. Rockefeller Foundation a refuzat să continue finanțarea după ce a devenit clar că experimentul nu urma să ducă la apariția unui „super-câine”.
Ulterior, animalele au fost distribuite către laboratoare din Statele Unite și Europa.
Amploarea proiectului continuă să îi impresioneze pe cercetătorii din domeniu.
„A durat ani, a implicat sute de câini”, spune Clive Wynne, director al Canine Science Collaboratory de la Arizona State University.
„Aveau hectare întregi de facilități și zeci de angajați. Este ceea ce noi numim «big science».”
Scott și Fuller sunt considerați și astăzi pionieri ai cercetării moderne asupra câinilor, iar munca lor a contribuit la transformarea acestor animale într-un subiect important pentru studiile cognitive și comportamentale.
Unele dintre metodele folosite în cadrul experimentului nu ar mai fi însă acceptate în prezent. Puii crescuți în izolare totală, care nu mai puteau fi domesticiți, erau în cele din urmă eutanasiați, iar astfel de experimente ar fi considerate astăzi prea crude.
Concluzia studiului este susținută și de cercetările moderne
Cercetările actuale continuă să analizeze inteligența și comportamentul câinilor. Programul Puppy Kindergarten de la Duke University a testat, de exemplu, 101 pui pentru a identifica trăsăturile care pot anticipa succesul unui viitor câine-ghid.
Printre caracteristicile importante identificate se numără autocontrolul, memoria și capacitatea puilor de a interpreta semnalele sociale.
Vanessa Woods, directoarea programului, este însă de acord cu una dintre principalele concluzii ale experimentului desfășurat în urmă cu zeci de ani: nu există o rasă care să poată fi considerată, în mod categoric, mai inteligentă decât toate celelalte.
