România își amintește de cărbune atunci când apare o problemă în sistemul energetic. Își amintește de Rovinari atunci când fiecare megawatt devine important. Își amintește de mineri și energeticieni atunci când Sistemul Energetic Național are nevoie urgentă de capacități suplimentare.
În restul timpului însă, aceeași industrie este privită drept o cheltuială care trebuie redusă.
Iar criza energetică actuală scoate din nou la lumină această contradicție.
Grupul 4 de la Rovinari este chemat din rezervă pentru a sprijini Sistemul Energetic Național, în contextul problemelor generate de oprirea controlată a Unității 2 de la Cernavodă. În același timp, oamenii din Complexul Energetic Oltenia încearcă să facă posibilă repornirea grupului într-un sistem în care, după ani de restructurări, atât personalul, cât și cărbunele au devenit resurse limitate.
Și tocmai aici ar trebui să se schimbe perspectiva autorităților.
Minerii și energeticienii nu sunt o cheltuială. Sunt o resursă strategică.
Când România are nevoie de energie, se întoarce la Rovinari
În urmă cu câțiva ani, România dispunea de mult mai multe grupuri energetice pe cărbune și de mult mai mulți oameni care să le opereze.
Complexul Energetic Oltenia avea aproximativ 22.000 de salariați și 12 grupuri energetice pe cărbune.
Astăzi, compania mai are în jur de 6.000 de angajați, iar numărul grupurilor energetice disponibile este incomparabil mai mic.
În acest timp, au avut loc pensionări, s-au redus schemele de personal și numărul schimburilor, iar în multe zone de producție și mentenanță s-a lucrat ani la rând cu deficit de personal.
Iar atunci când România intră într-o perioadă complicată, ce se întâmplă?
Sunt chemate din nou grupurile trimise în rezervă, iar oamenilor rămași li se cere să facă față situației.
Mai mult, la Rovinari au fost readuși în activitate trei foști salariați pensionați, deoarece lipsesc specialiștii capabili să asigure funcționarea grupurilor energetice.
Este o situație care ar trebui să dea serios de gândit.
„Trebuie să-i angajeze înapoi”
Constantin Mitrescu, liderul Sindicatului Energia Rovinari, avertizează că problema personalului este mult mai gravă decât pare din exterior.
Potrivit acestuia, în ultimii ani, numai de la Termocentrala Rovinari au plecat aproximativ 400 de oameni, iar presiunea asupra celor rămași a crescut considerabil.
„Au dat 400 de oameni afară din Termocentrala Rovinari, trebuie să-i angajeze înapoi. Numai în situația asta s-ar putea funcționa. Acum, este un om pe două locuri de muncă, sunt riscuri de accidente”, a avertizat Mitrescu.
Este un semnal care nu poate fi ignorat.
Una este să ceri unui colectiv să facă un efort suplimentar timp de câteva zile, într-o situație excepțională, și cu totul altceva este să construiești funcționarea unui sistem energetic pe ideea că un singur om poate acoperi permanent două locuri de muncă.
Energia produsă în astfel de condiții nu mai reprezintă doar o problemă economică. Devine o problemă de securitate energetică, dar și de siguranță în muncă.
„Grupul 4 nu poate funcționa nici trei zile”
Problema nu este însă doar lipsa personalului.
Constantin Mitrescu atrage atenția și asupra resursei de combustibil.
În opinia sa, dacă Grupul 4 de la Rovinari este repornit, problemele legate de aprovizionarea cu lignit ar putea limita drastic perioada în care acesta poate funcționa.
„Grupul 4 nu poate funcționa nici trei zile”, avertizează liderul sindical.
În același timp, alte voci sindicale au estimat că, în actuala configurație, rezervele de cărbune de la Rovinari ar putea susține funcționarea simultană a trei grupuri energetice doar aproximativ 4-5 zile.
Așadar, România ajunge din nou în situația paradoxală de a se baza pe capacitățile energetice pe cărbune în momentele dificile, după ce ani la rând a redus atât numărul oamenilor care le pot opera, cât și resursele necesare pentru funcționarea lor.
Când sistemul are probleme, România se întoarce la Rovinari.
Dar dacă Rovinari este important atunci când fiecare megawatt contează, atunci minerii, energeticienii, grupurile de rezervă și resursele necesare funcționării lor nu pot fi tratate ca simple costuri care trebuie tăiate.
Pentru că, într-un moment de criză, se vede foarte clar un lucru:
securitatea energetică nu se construiește peste noapte. Ea depinde de capacități disponibile, de combustibil și, mai ales, de oamenii pregătiți să țină sistemul în funcțiune atunci când România are cea mai mare nevoie de ei.
