Tot mai multe persoane ajung în cabinetele psihologilor din cauza unui tipar de comportament cunoscut drept „sindromul salvatorului”, „complexul Mesia” sau „complexul Cavalerului Alb”. Deși la prima vedere pare o manifestare de altruism, specialiștii spun că, în multe cazuri, nevoia permanentă de a-i salva pe ceilalți ascunde anxietate, nevoia de validare și dorința de control, iar în timp poate provoca epuizare emoțională și relații dezechilibrate.
Andrei spune că, ani la rând, și-a asumat rolul de persoană pe care toți se puteau baza. Era cel care oferea soluții, sfaturi și încerca să rezolve problemele celor din jur. Dorința de a ajuta nu s-a limitat la familie și prieteni, ci l-a determinat să înființeze și un ONG dedicat educației financiare.
„A plecat din copilărie, de la nevoia mea de a fi ascultat și ghidat. În momentul în care ofeream ajutor, mă simțeam foarte bine”, povestește Andrei.
În timp însă, a realizat că această nevoie continuă de a-i sprijini pe ceilalți îi consuma energia și îi genera tot mai multă frustrare.
„Când le ofeream soluții și vedeam că nu le pun în aplicare, în interiorul meu începea să fiarbă ceva. La un moment dat, am înțeles că mulți oameni nu au nevoie de soluții, ci pur și simplu de cineva care să îi asculte”, mărturisește el.
Deși sindromul salvatorului nu reprezintă un diagnostic clinic oficial, sondajele arată că aproximativ patru din zece adulți manifestă astfel de comportamente. În lipsa unor limite sănătoase, acestea pot conduce la frustrări, epuizare și relații dezechilibrate.
Psihologul Tamara Ulmean explică faptul că acest tipar se formează încă din copilărie, ca răspuns la anxietate și la nevoia de siguranță.
„Este un comportament învățat devreme. Pentru a obține siguranță, încercăm să controlăm ceea ce i se întâmplă celuilalt. În relațiile de prietenie, salvatorul este persoana mereu disponibilă, care sare în ajutor chiar înainte să i se ceară. De multe ori nici nu își dă seama cât de intruziv poate fi. Nu îl ajută pe celălalt doar pentru binele acestuia, ci și pentru a se simți el valoros”, explică psihologul.
Același mecanism apare și în relațiile de cuplu, unde mulți cred că îl pot schimba pe partener dacă investesc suficient timp și energie în rezolvarea problemelor acestuia.
Specialiștii atrag atenția că există o diferență importantă între a sprijini pe cineva și a încerca să îi trăiești viața. În momentul în care cineva își sacrifică permanent timpul, sănătatea sau echilibrul emoțional pentru a-i salva pe ceilalți, relația devine dezechilibrată.
„Începem prin a oferi foarte mult, chiar și atunci când nu ni se cere ajutorul, ajungând până la sacrificiu. Așteptăm ca și celălalt să facă același lucru pentru noi, iar când acest lucru nu se întâmplă, ajungem în rolul de victimă. După epuizare apar reproșurile, agresivitatea sau comportamentul pasiv-agresiv”, mai spune Tamara Ulmean.
Unele persoane recunosc că tind să ofere ajutor chiar și atunci când nu este solicitat, din dorința de a-i face pe ceilalți să conștientizeze problemele și să se vindece.
Psihologii recomandă ca persoanele care se regăsesc în acest tipar să înțeleagă că iubirea și grija nu se măsoară prin sacrificiu continuu. Primul pas este conștientizarea faptului că în spatele comportamentului nu se află doar altruismul, ci și anxietatea sau disconfortul interior.
„Este important să ne punem limite și să învățăm să stăm cu ceea ce simțim. În relații putem întreba: «Ce nevoie ai de la mine? Să te ajut sau doar să fiu alături de tine?». Putem spune și: «Văd prin ce treci, îmi imaginez că ai nevoie de validare, dar am nevoie și de propriul meu spațiu în relație»”, recomandă psihologul.
Specialiștii subliniază că, atunci când avem lângă noi o persoană cu tendința de a salva pe toată lumea, cea mai bună soluție este comunicarea sinceră a propriilor nevoi. Relațiile sănătoase nu se bazează pe dinamica dintre un salvator și o victimă, ci pe doi oameni care merg împreună, respectându-și reciproc limitele și sprijinindu-se fără a-și purta unul altuia întreaga povară.
