Mulți părinți cred că își ajută copiii atunci când le rezolvă problemele sau îi feresc de orice dificultate. Specialiștii avertizează însă că această protecție excesivă poate avea consecințe negative serioase pe termen lung.
„Viața nu poate fi controlată complet. Oricât de mult am încerca, copiii vor trece inevitabil prin frustrare, eșec, respingere sau incertitudine. Aceste experiențe nu sunt doar inevitabile, ci necesare, pentru că în astfel de contexte se dezvoltă reziliența, toleranța la frustrare și abilitatea de a lua decizii și de a rezolva probleme”, explică psihoterapeutul adlerian Gabriela Răileanu pentru „Adevărul”.
Atunci când părintele intervine constant — rezolvă conflicte, face temele copilului, evită orice disconfort sau anticipează obstacolele — copilul pierde ocazia de a-și exersa aceste competențe. În timp, își poate forma convingeri precum „nu mă descurc singur” sau „cineva trebuie să mă salveze”.
Mai mult, copilul nu învață o lecție esențială: că lucrurile se obțin prin efort. Fără experiența încercării și a depășirii dificultăților, nu își dezvoltă perseverența și nici toleranța la efort. Astfel, poate ajunge să evite munca — fie ea școlară, profesională sau emoțională — deoarece disconfortul asociat îi devine străin și greu de gestionat.
Această tendință de a evita disconfortul nu dispare odată cu vârsta, ci se transformă. Copilul devine adultul care nu știe să gestioneze incertitudinea, respingerea sau eșecul. De aici apare și legătura cu sănătatea mintală.
Potrivit Gabrielei Răileanu, lipsa exercițiului de a face față situațiilor dificile poate duce la anxietate — deoarece orice situație nouă este percepută ca copleșitoare —, anxietate socială, depresie sau chiar tulburare de personalitate evitantă. Astfel, deși părintele încearcă să reducă suferința copilului, pe termen lung îi scade capacitatea de a face față suferinței inevitabile, ceea ce devine un factor major de vulnerabilitate psihologică.
Abilitățile de rezolvare a problemelor și încrederea în sine se formează prin practică. Dacă un copil nu este lăsat să încerce, să greșească și să repare, nu își dezvoltă sentimentul de competență. Mulți adolescenți ajung să spună „Nu știu ce să fac”, „Mi-e teamă să greșesc” sau „Nu cred că mă descurc”, nu din lipsă de inteligență, ci din lipsă de experiență. În plus, când totul este făcut în locul lor, apare un sentiment de inutilitate.
În spatele comportamentului hiperprotectiv se află, de cele mai multe ori, intenții bune: dorința de a proteja copilul, anxietatea părintelui, vinovăția, presiunea socială sau propriile experiențe din copilărie.
Pentru a crește, fără să vrei, un adolescent neajutorat, este suficient să îi rezolvi conflictele, să intervii la primul disconfort, să îi organizezi complet programul sau să iei decizii în locul lui. Rezultatul este un tânăr care evită responsabilitatea, efortul și deciziile și se teme de greșeală.
Soluția nu este retragerea sprijinului, ci schimbarea modului în care acesta este oferit. În loc să dai soluții, pune întrebări precum „Tu cum ai rezolva?” sau „Ce opțiuni ai?”. Normalizează greșelile și lasă consecințele să își joace rolul — în limite sigure, ele sunt cei mai buni profesori. Oferă autonomie treptat și încurajează implicarea copilului în decizii și responsabilități.
Este important să fie apreciat efortul, nu doar rezultatul, pentru a construi o încredere reală, nu perfecționism. A-ți proteja copilul de orice problemă înseamnă, de fapt, a-l feri de viață. Iar viața nu poate fi evitată, ci doar învățată. Rolul părintelui este să îl învețe pe copil cum să depășească obstacolele, nu să le elimine.
Aceeași temă este dezbătută și în Statele Unite. Profesorul Scott Galloway, de la Universitatea New York, a discutat despre părinții care elimină orice obstacol din viața copiilor în podcastul „Glass Half Full”, realizat de Craig Melvin pentru TODAY.
Invocând cercetările lui Jonathan Haidt și Jean Twenge, el a atras atenția asupra creșterii alarmante a depresiei și automutilării în rândul adolescenților. Printre cauze se numără rețelele sociale și stilul parental hiperprotectiv.
„Dacă un copil ia o notă mică, intervenim imediat. Încercăm să eliminăm orice obstacol. Rezultatul este că nu își mai dezvoltă «imunitatea» emoțională”, spune Galloway. El susține că studenții care nu au experimentat eșecul sau respingerea sunt cei mai vulnerabili în fața problemelor emoționale.
Din propria experiență — respingeri academice și profesionale repetate — Galloway afirmă că tocmai aceste eșecuri l-au format: „De fiecare dată când am fost refuzat, a doua zi era puțin mai ușor. Așa înveți să faci față respingerii.”
Concluzia specialiștilor este clară: cel mai valoros lucru pe care îl putem oferi copiilor nu este un drum fără obstacole, ci încrederea că pot merge singuri pe el.
