Cristian* are 36 de ani și e ceea ce, generic, se cheamă un adult cu autism funcțional. Adică, de bine, de rău, funcționează în societate. Are un job și se descurcă singur. Deocamdată se descurcă, spune el, pentru că, de fapt, simte că stă zi de zi cu securea deasupra capului. Se luptă cu disfuncția executivă care îi dă bătăi de cap și, mai nou, cu anorexia. În rest, Cristian e o enciclopedie de informații. Știe o mulțime de lucruri, are multe răspunsuri pentru că, așa cum el însuși spune, trăind într-o închisoare psihică, a avut timp să rumege o mulțime de informații. În completare, pentru a afla mai multe despre autism și de ce e dificil de diagnosticat autismul la adulți, am stat de vorbă și cu Ana-Maria Exergian, medic primar psihiatru.
Nu e ușor să intri în contact cu o persoană adultă cu autism. De obicei, organizațiile neguvernamentale se preocupă de soarta copiilor, dar despre adulți nu auzi mare lucru. E ca și cum, când cresc, foștii copii cu autism dispar. Poate pentru că autismul e greu de diagnosticat la adulți, poate pentru că, odată cu vârsta majoratului, diagnosticul de autism al copiilor se făcea dispărut până recent, poate pentru că stigmatizarea e atât de mare încât propriile familii îi țin ascunși pe cei cu autism sever, poate pentru că cei cu autism funcțional preferă să păstreze tăcerea, ca să nu fie arătați cu degetul.
Le-am scris celor de la Asociația pentru Neurodiversitate și le-am spus ce caut: un adult cu autism, eventual unul integrat, cu loc de muncă și care se descurcă singur. De ce? Ca să-i scriu povestea. Ca să vadă și alții că autismul nu înseamnă numai copii care nu pot să vorbească, deși înseamnă și asta.
Primesc un contact, vorbesc prin mesaje cu personajul meu și stabilim să ne întâlnim în zona Obor. Cu o zi înainte, mă avertizează: „TSA (n.r. – tulburările din spectrul autist) și disforia de…
